Aseară, concert. Azi, respect.

Aseară, pe la 19.00, începea concertul Vama de la Sala Palatului. Aseară, aveam emoții și nerăbdare. Aseară, am uitat pentru câteva ore de tot și de toate.

În deschidere, o trupă tânără, dar care a reușit să mă ridice de pe scaun, mi-a reamintit că adevărata muzică nu se face pe calculator. După aproape o oră, urmau ei. Cei care aveau să-mi umple sufletul de bucurie, ochii de culoare și urechile de muzică și versuri frumoase. Rând pe rând, melodiile mă purtau în povești. Palmele mă usturau, dar nu mă opream. Vocea mă lăsa, dar cântam iar, și iar. Pe fundal, se derulau imagini ce mi s-au întipărit pe retină, cât pentru o viață.

Am avut doar 18 ani cu ei, ne-am lăsat picioarele să danseze, am declarat pierdută țara împreună, am fost condamnată la iubire tot cu ei, mi-am dat totul pe un vis, am vrut să ajung la radio, l-am strigat pe Dumnezeu, am făcut toți o promisiune că vara asta o să ne îndrăgostim, am mers prin sală cu iubirea în brațe, am fost între cer și trecut. Unii caută fericirea absolută, neștiind că ea durează doar câteva clipe. Dar clipele astea, aseară au fost ale mele, am fost fericită.

Vama, pe lângă versurile și muzica, din punctul meu de vedere geniale, cântă cu tot sufletul. Tudor Chirilă, face un show de excepție, se joacă pe scenă, pentru că el e mereu copil. Este, orice ar zice unii, un artist frumos, care creează, iar lucrul ăsta e tot mai rar. Am văzut copii de doi ani și oameni de 50 de ani, cum îl aplaudau îndelung, sincer. Muzica ar trebui să fie doar pentru artiști ca el, pentru trupe ca Vama.

Și pentru că întotdeauna, sfârșitul e prea rapid, încă mă văd acolo. Mulțumesc Vama, mulțumesc Tudor!

După noi, potopul!

Şi a plouat ceva mai mult ca altădată. Şi iar n-am fost pe fază. În ditamai capitala europeană, ba chiar în centrul ei, apa cea multă le cauza probleme trecătorilor, şoferilor, şi echipajelor de intervenţie care erau bineînţeles nepregătite, pentru că Dumnezeu nu îi sunase să-i anunţe că va ploua. Iar în ăia de la meteo cine mai are încredere?

Trebuie să recunosc că m-am distrat teribil când l-am auzit pe un domn la TV, un reprezentant al unei firme de intervenţie,  suţinând că el nu ştiuse că fusese anunţat vreun cod galben sau portocaliu. Ca să-şi întărească argumentele şi scuzele, domnul respectiv şi-a încheiat pledoaria, subliniind, cu seninătate, că în ultimele zile a fost cod verde. Există ceva mai amuzant de-atât?

Trec românii prin necazuri crunte. Mai întâi au fost zăpezile. Acum ploile. ]n ambele cazuri, nu am avut. Nici utilaje, nici oameni, nici bani. Dar mă-ntreb, n-ar fi mai frumos, mai bine şi mai european, să nu se mai fure atât?

Tinerețe fără bătrânețe și viață.

Azi am înțeles încă o dată că totul e efemer.

Mă uit la ea, la bătrâna din fața mea. La început, recunosc, mă sperie puțin. E micuță. Are fața și mâinile uscate de vreme, riduri adânci săpate de timpul crud. De sub baticul negru, învechit, ies cârlionți în culori de plumb și nea, mari, perfecți. Ochii mici se încăpățânează parcă să nu se închidă, să mai privească o dată lumea agitată, tocurile înalte, telefoanele strălucitoare. Capul cade când într-o parte, când într-alta. Buzele nici nu se mai văd.

Privirea mea se intersectează o clipă cu a ei. Apoi mă uit mai jos și sunt inundată de culoare. Poartă o cămașă de un roșu aprins, iar pe umerii ei obosiți cade o jachetă galbenă, care îmi conturează ideea că soarele n-a mai apărut pe cer fiindcă îl poartă ea. Mă uit la geaca mea neagră și la blugii închiși la culoare și îmi dau seama că arăt mai trist decât credeam. Bătrâna din fața mea e un fenomen, e un contrast la ea pe care nu pot să-l trec cu vederea, între hainele ei și expresia feței. Mă uit apoi mai insistent și observ un detaliu important: roșul de pe unghii. Îmi zic că trecutul și viitorul s-au unit într-o singură persoană, că bucuria și culoarea s-au împletit cu bătrânețea, că toate, presărate de cărunt și de șters, au născut un tablou.

Ochii mei se joacă încontinuu. Dacă mă uit la fața ei, văd 100 de ani. Dacă mă uit la haine, văd 18. Într-un final, se uită și ea la mine, îngândurată. În fața ei, nu pare că se află o fată simplă, un copil până la urmă, ci însăși Tinerețea. Bătrâna, așa cum îmi pare mie, începe să-mi cerșească tinerețe. Se uită cum râd, cum vorbesc repede, cum îmi aranjez părul. Se uită și privirea ei rămâne fixată mult timp asupra mea. Nu știu ce gândește și asta mă torturează, dar apoi mă gândesc că e mai bine așa.

Azi am învățat, că da, trebuie să încep să mă bucur în fiecare zi.  Azi am contemplat un tablou mai scump decât oricare altul de la Luvru.

 

Și eu visez!

Scriu postul ăsta în primul rând pentru Zâmbărici, ca să nu creadă că sunt chiar așa o negativistă. Ca să-i explic ei, dar și mie, cum se manifestă la mine toată treaba asta cu visele.

Bineînțeles că visez. Îmi zic, înainte de toate, că dacă nu acum, atunci când? Nu suport clișeele cu ”să visezi e gratis”. De obicei, când ceva e gratis, e rău. Nu îmi plac neapărat nici îndemnurile, imboldurile, impulsurile la visare, la speranță și pozitivism, pentru că anumite lucruri pur și simplu le simți și gata. Sigur, apreciez persoanele optimiste, le invidiez chiar, mă bucur că pentru ele, viața asta e bună așa cum e.

Dar pentru mine nu e. Visez, încercând să rămân cu picioarele pe pământ.  Nu aștept cai albi, puf, milionari și lux. Nu sper pace și înțelegere între oameni, nici zâmbete sincere, nici mulțumiri la tot pasul. Nu mă gândesc la salvarea mediului, a animalelor pe cale de dispariție, a copiilor din Africa. Nu fac lucrurile astea pentru că ele se pot întâmpla, dar peste foarte, foarte mult timp. E foarte posibil ca ele să nu devină reale, cel puțin în timpul vieții mele.

Eu visez, atât cât pot, la lucruri mari, dar despre care știu că doar prin mine se pot realiza. Visez să fiu cea mai bună. Visez să am, în tot ce fac sau ce voi face, un echilibru. Visez să fac oameni mândri de mine. Cea mai mare teamă a mea e să nu dezamăgesc. Mi-e frică de eșec. De aceea, visez să am curajul necesar, în momentele în care voi eșua. Nu am vrut niciodată să fiu în centrul atenției, să am mai mult de trei prieteni. Dar visez să am mereu pe cineva lângă mine, să râd tot cu trei persoane, să știu că vor fi mereu acolo. Visez ca oricine, la iubire. La o iubire care să mă liniștească, să mă împlinească, să mă lumineze. Visez să fiu puternică, în orice împrejurare, să dau și să primesc. Visez să am suficient.

Iar în ceea ce-i privește pe cei din jurul meu, fie ei apropiați, sau doar străini, visez să poată să orice. Visez să reziste și să nu fie distruși. Visez să nu îmbătrânească prea repede și să nu se bucure prea târziu.

Visez, normal, la lucruri bune. Dar știu că nu m-am născut într-o carte de basme. Nu ignor ce se întâmplă în viața asta, de zi cu zi, în primul rând pentru că nu vreau, și de-abia apoi, pentru că nu pot. Critic, pentru că mă face să mă simt mai bine. Sunt nemulțumită, pentru că mi s-au dat foarte puține motive pentru care să fiu mulțumită. Mă revolt, dar doar în mine, pentru că sunt prea mică să fiu remarcată. Sunt, da, mai mult pesimistă, pentru că văd foarte rar semne de uman, de bun, de inovativ, de civilizat.

”Speranța moare ultima” e un alt clișeu, din ce în ce mai frecvent, inventat pentru oamenii slabi și probabil ajunși într-un punct în care astea trei cuvinte vin pentru ei ca o salvare sau măcar ca o promisiune pentru ceva mai bun. Dar speranța moare de cele mai multe ori chiar prima, pentru că este ștearsă de unii și de alții. Nu văd în jurul meu speranțe, ci iluzii. Românul trăiește azi, în povestea asta scrisă de autori colectivi pe capitole, cândva bine, apoi din ce în ce mai prost, în iluzie.

Eu însămi, sunt între optimism și pesimism, pentru că am ajuns la capitolul cu multe răsturnări de situație, căruia nu i s-a dat încă un titlu, iar sfârșitul e doar în mintea autorilor.

Pe fugă

1. Am ascultat noul album Vama. În ciuda pesimismului meu, sunt idealistă. Și îmi place să visez, măcar așa, degeaba poate. Îmi plac cei de la Vama în primul rând pentru că nu s-au transformat brusc în clubberi, pentru că redau frumusețea în versuri scrise în română. Mai mult, pentru că în melodiile lor există versuri. Îmi plac pentru că de fiecare dată spun o poveste, iar eu iubesc poveștile. Și una dintre preferatele mele, e din păcate tristă:

2. Am făcut sport azi pentru că mă simțeam moartă. Mi-am simțit din nou sângele luând-o la vale, pulsul crescându-mi, transpirând și zvâcnind continuu. Și nu a fost rău deloc.

3. Taxele apar în fiecare zi. Acum, mai nou, e în discuție taxa pe bere. Ce să zic, nu pot decât să mă bucur. Poate n-o să mai văd burți umflate făcându-și loc, peste tot, lente și tupeiste.

Observ că verbul ăsta, ”poate”, mi-a intrat ușor în reflex.

Adevăr

Românii cred în magie pentru că le place cel mai mult să fie lăsați cu gura căscată. Cred în magie pentru că nu trebuie să gândească, nu trebuie să analizeze. O iau așa cum e. Cred în magie pentru că e ceva ce ei nu pot face, pentru că văd în magie ceva supranatural, mistic, feeric. Românii cred în magie pentru că sunt naivi.

Dar urcăm și coborâm. Și iar urcăm. Pentru că românii ne-mentaliști, ne-magici, ne-mistici, au talent cu carul fără să facă trucuri.  Mai presus de asta, au răbdarea și forța să ajungă sus, pe podium.

 

 

Pe locuri, fiți gata, start!

Se trezește de dimineață. Se bea cafeaua, se citesc știrile, se deschide televizorul. Pe ecran se derulează imaginile adversarilor. Se adoptă privirea pătrunzătoare a vulturului ce stă la pândă, se strânge din dinți, se înjură din când în când. Se verifică agenda. Da, e 11. Se dau câteva telefoane. Și se bat apoi vreo trei cruci.

Începe agitația, transpirația. Se compun sloganuri menite să accentueze cât mai bine speranța, încrederea, puterea. Ici, colo, se aranjează frumos în pagină texte lungi, pline și ele de strălucirea viitorului, de măreția sa, de promisiuni și de repetarea obsesivă a pronumelui ,,eu”. Se cere răbdarea întregului popor: a omului de afaceri îngropat în documente și în sarcini, a cărui situație financiară e slavă Domnului, mai mult decât bună; a tânărului proaspăt major, care se gândește la petreceri și multă băutură, și nu la o ștampilă rapidă, căci nu-i așa, cu un vot nu se face primăvară; dacă tot vorbim de prospețime, a proaspetei mămici, în al cărei suflet grijile că nu are cu ce să-și crească pruncul se luptă crâncen cu bucuria de a-l avea; a florăresei de la colț, care votează cu cine-i dă mai multe găleți; a profesorului, care speră că va duce o viață mai bună la catedră; în cele din urmă, a bătrânei care merge agale, reușind să mai țipe de disperare din plămânii obosiți și bolnavi.

Se înalță până sus de tot, afișe cu poze, cu fețe ale căror expresii nu arată nimic altceva în afara mândriei, a solemnității, a orgoliului. Ies victorioase din lupta cu vântul. Tot în vânt sunt fluturate numele candidaților, cu litere la fel de mari ca ei. Afișele însă ajung și mai jos, pe stâlpi, peste celelalte afișe cu executări de puțuri. Sunt lipite bine, cu lipiciul cel mai fin, dar mai ales cu strădanie și perseverență. Pe lângă afișele ce-i prezintă pe onorabili, mai trec prin fața ochilor lumii, mesajele usturătoare, acre și înțepătoare la adresa adversarilor. ,,Uite, ăsta e un prost. Nu o să facă nimic. EU o să fac tot.”

Desigur, nu putem să uităm pliantele. Ah, multitudinea de pliante. Cu două fețe, cu trei, cu zece, pică parcă din cer. Că doar de-aia s-au spus rugăciuni.

Se trage linia și se obține o sumă cu multe zerouri. Multe. Dar nu la fel de multe voturi o să urmeze?

Se dă banu’, se șterge sudoarea și se așteaptă o lună. Se câștigă și se pierde.

Între succes și eșec

Cum am mai spus, nu sunt microbistă și nu am nicio treabă cu fotbalul. Și nici măcar nu m-am uitat la meciul de aseară. Dar sufletul meu de român dezamăgit s-a bucurat că un asemenea meci a avut loc aici, pe plaiurile mioritice.

Cel mai important cred că e faptul că nu ne-am făcut de râs, cum s-a mai întâmplat de atâtea ori. Totul a fost bine pus la punct în ceea ce privește organizarea. Iar terenul ăla nu a mai arătat ca un câmp.

România nu a mai fost de data asta, pentru nimeni, un popor de hoți și mârlani. Presa internațională a avut numai cuvinte de laudă, și chiar băiatul ăla, Falcao, i-a mulțumit poporului român.

Toată pregătirea intensă din ultimele zile nu a fost în zadar. Am fost surprinsă. Dar mi-am dat seama că noi facem ceva bine, doar când se întâmplă să fie pentru alții. În viața de toate zilele, nu găsim niciodată suficiente motive să nu greșim. Să nu stricăm. În viața de toate zilele, nu suntem niciodată pregătiți. Ne bucurăm doar când apar astfel de oportunități. Ne simțim mândri doar când facem ceva pentru alții. Ne dăm peste cap, muncim pe rupte, iar ne dăm peste cap, doar când suntem priviți de ochi străini.

În viața de toate zilele, când stagnăm pur și simplu, se întâmplă lucruri. Și nici măcar nu ne trezim, gândindu-ne că puteam fi acolo.

Suflet călător

O fată mă îndeamnă să-mi scotocesc prin amintiri de călătorie. Și cum nici călătoriile, nici amintirile nu sunt multe, o să scriu despre ele, așa puține cum sunt.

Nu am cunoscut până acum în viața asta nici poduri celebre, nici turnuri, nici străzi luxoase, nici insule exotice. Pe scurt, mi-am clătit ochii doar cu România asta, a mea, care dacă nu are altceva, măcar are peisaje frumoase. Și cu regret spun că nici măcar nu am văzut-o pe toată.

Totuși, primele mele amintiri se leagă de lungul drum spre zona Olteniei, la Cetate. Da, acolo unde face Dinescu revelioane. Pe vremea aia însă, nu știam nici cine e Dinescu, nici unde mă duceam exact. Ani la rând, așteptam cu nerăbdare să vină ziua când o să mergem mult cu mașina, o să deschid geamurile, toate, și o să cad într-o poveste. Și asta numai pentru că vedeam lanuri întregi de floarea-soarelui, ridicate spre cer, mândre. Apoi, după ce mai mergeam puțin, mă bucura mirosul dulce al pepenilor galbeni, ce numai acolo era atât de puternic, încât îmi venea să-l iau pe tot cu mine. Să iau cu mine mirosul de,, lubeniță”… .

Cred că toate verile copilăriei mele ar fi fost incomplete fără accentul inconfundabil, fără rapiditatea și agitația oltenilor. Dar și fără zona aia parfumată, care mi-a rămas în suflet.

Am cunoscut apoi muntele, pe care îl pictam la fiecare oră de desen. Și care s-a dovedit a fi altfel decât îmi imaginasem eu naivă.  Mai dur, mai maiestuos, mai frumos. Muntele m-a învățat că înălțimile se cuceresc greu. Dar că nu este imposibil. Am adormit cu ploaia de la munte în urechi, cu susurul apei, despre care citisem doar în povești. Am fost mai aproape de nori decât oricând. M-am învăluit în parfum de brad. Mi-au tremurat picioarele de frica urșilor. M-am reîncarnat într-un Mowgli și într-un Tarzan ai muntelui. Și da, am căzut. Dar nu mai căzusem pe asfaltul meu de toate zilele, ci pe ditai stânca.

Și nici muntele nu l-am putut lua cu mine…

Am ajuns apoi și la mare. Marea, marea mea bucurie. Și acum când mă gândesc la ea, încerc să ignor mizeria, să ignor aglomerația, nepăsarea și grosolănia. Să-mi aduc aminte tresărirea pe care am avut-o când am văzut de departe albastrul ăla cu sclipiri de soare. Când mi-am pus colacul și am alergat. Și m-au zgâriat scoicile, și m-am umplut de nisip, și nu a mai contat. Exista oare o mai mare bucurie decât să mă trezesc cu noaptea-n cap, să-mi întind prosopul pe nisip și să mă gâdile briza?  Marea a însemnat pentru mine o descoperire pe care nici Columb nu ar fi fost în stare s-o facă. Și chiar dacă ar fi fost, nu s-ar fi bucurat atât de mult, pentru că el nu era un romantic ca mine. Eu nu am putut să mă lupt cu valurile, le-am cedat. Am lăsat nisipul să-mi intre în păr. Am lăsat soarele să mă ardă crunt.

Și am lăsat dorul să mă întristeze atunci când, ajunsă acasă, îmi puneam scoica la ureche și speram să mă cheme înapoi.

Amintirile astea ale mele pot fi ale oricui. Nu sunt călătorii fantastice. A rămas în urma lor un miros, un con de brad, o scoică. Dar nu știu dacă și emoțiile mele pot fi ale oricui. În sufletul meu, toate s-au contopit frumos. Pe malul mării se înalță spre cer un brad. Lângă el, o floarea-soarelui. Pe-aici, pe-acolo, doi pepeni. Toate presărate cu sare, semințe și rășină.

Și până la urmă, m-am înșelat. Le-am luat pe toate cu mine.

Statistică de două mai

Nu știu ce e mai odios:

a) faptul că e criză, dar românii au putut să consume în patru zile nici mai mult, nici mai putin de cincizeci de milioane de litri de bere

b) faptul că miliardul de gunoi pe care l-au lăsat acolo unde și-au băut berea nu face nimic altceva decât să pună în lumină un cuvânt complex, dar atât de simplu: primitiv (adj.)

c) faptul că nu am aflat încă numărul de mici pe care românii l-au îngurgitat. Și nici nu știu dacă aș vrea să aflu