Exilul pe Facebook al Reginei Ana

Niciunul dintre cei care s-au angrenat în competiția națională de aruncat cu noroi într-o femeie, descendentă a uneia dintre cele mai importante case regale europene, fondată în secolul al XVI-lea, și soția ultimului Rege al României, nu a înțeles că nu trebuie să fii monarhist sau republican ca să fii decent. E greșit să convingi pe cineva să fie empatic, fie că-i ceri să o plângă pe Regina Ana, fie că-i ceri să plângă victimele atacurilor teroriste din Pakistan. Decența, în schimb, se învață. Din cărți, dacă nu din altă parte. Ceea ce probabil unii au considerat umor negru și ocazia de a-și mai atrage câțiva fani pe Facebook nu este decât o confirmare a faptului că românii și-au păstrat printre puținele tradiții pe aceea de a înjura din tot sufletul– Regina Ana a fost numităj igodie și nesimțită în comentariile de pe pagina de Facebook a unui post de știri, party pooper și băbăciune regală pe pagina unui festival de muzică anulat din cauza doliului național, nevasta unui ex, regina Ana a nimănui, în combinație cu alte vorbe de duh, pe alte conturi de Facebook ale unor oameni care se tot întreabă ce a făcut Regina Ana pentru România, deși o întrebare la fel de legitimă ar fi ce au făcut ei pentru România.

În timp ce acțiunea de a înjura a fost descrisă științific ca reprezentând comunicarea într-o limbă emoțională, având efecte benefice în reducerea stresului sau a durerii, cercetările au arătat că aceasta are și un rol social, în dezvoltarea solidarității între oameni care împart aceleași frustrări. E puțin probabil ca o persoană pe care nu o cunoști, de care nu ai auzit, așa cum pretind lăudătorii Reginei Ana, să te enerveze într-atât încât să o hulești în moarte cu o asemenea forță. Din acest motiv, comportamentul lor își poate găsi justificare doar în plictiseala dată de toropeala verii; în același timp, istoricii au remarcat adesearătăcirile românului în căutarea de eroi și în identificarea unor figuri providențiale care să-l elibereze de condiția de asuprit între Occident și Orient. De ce nu ar căuta și țapi ispășitori în momentele în care așteptările lui sunt înșelate fără preaviz?

Toți acești oameni, care nu i-au permis unei Regine să fie recunoscută măcar în eternitate ca reper al monarhiei românești, parte a istoriei naționale pe care fiecare dintre ei o apără cu atâta înverșunare prin invocarea limbii române, s-au gândit că, așa cum poți vorbi oricând și oricum despre fotbal, să zicem, poți vorbi și despre moartea unui om care nu a greșit lumii cu nimic. Tocmai de aceea mă aștept ca, aruncați în propriul lor exil pe Facebook, să-și încingă din nou tastaturile la moartea Regelui Mihai, în numele libertății de exprimare și din iubire de țară, desigur.

Articolul integral: http://societatesicultura.ro/2016/08/exilul-pe-facebook-al-reginei-ana/

 

Sfârșit de Istorie

Când au apărut noile butoane pe facebook, alea prin care oamenii reacționează în funcție de stările lor, mi-am zis încă un moment trist pentru umanitate; un substituent în plus al cuvintelor, o piedică în calea exprimării emoțiilor, în viața în care nimic nu e mai ușor decât să dai un click, butoanele alea m-au iritat până când m-am întors către mine și m-am bucurat că, deși le-am înțeles scopul, niciodată nu le-am simțit necesitatea. Probabil fiindcă simt tot timpul, într-un mod în care îmi dau lumea peste cap, și mi-am construit conștientă propria cameră de tortură ─ acolo unde dorurile nu sunt niciodată prea multe, iar pereții au nume de oameni și de străzi. De-asta nici nu am avut vreodată nevoie de momente mari, de zile de naștere, sărbători, nunți și alte cumetrii, aniversări, să scot din mine gratitudine, respect, prețuire, iubire. Am presupus că oamenii știu, ─ doar le-am spus-o mereu ─ și că, prin faptul că trăiesc prin ei, știu și ceilalți: scriitorii mei preferați, actorii, poezia, muzica, filmele, frânturile de oraș, literatura și istoria. Nu îmi trebuie ocazii speciale, ele cel mult îmi aduc aminte că sunt, în felul meu, norocoasă; în rest, îmi place să cred că fiecare om pe care-l cunosc știe ce loc are în viața mea, altfel sinceritatea mea excesivă nu își va fi împlinit sub nicio formă menirea.

Și poate tocmai din cauza bătăliilor mele cu timpul, am ajuns să nu mai cred în coincidențe. Când urma să trec clasa a XII-a, mi-am făcut o promisiune ce m-a dus într-o zi de decembrie ninsă într-o bancă de liceu, scriind un eseu lung, la faza pe școală a Olimpiadei de Istorie. Pe sector am fost printre ultimii. Pe municipiu am avut 9,30, fix sub o fată cu 9,35, care a zburat mai departe, pe țară. Și cât de mult am fost împotriva ei! Nu mă interesa premiul cel mare, sau gloria, ci șansa să-mi confirme o entitate superioară că da, eram bună, alături de obsesia de a nu dezamăgi. Și am dat vina atunci când pe fata aia, când pe mine, când pe sistemul de învățământ. Câteva luni apoi, când am decis că locul meu era pe Regina Elisabeta, în Facultatea de Istorie, am plecat din Bulevardul Ferdinand cu bucuria pe care niciun premiu nu mi-ar fi putut-o da: că durerea de stilou din mâna dreaptă fusese singura durere căreia mă dedicasem vreodată, cu totul, și că fusesem inspirată în pasiunea mea pentru trecut de singurul om care și azi vede în mine mult mai mult decât sunt.

În Facultatea de Istorie m-am reîntânit cu fata care mă întrecuse cu 5 sutimi. E fata care mă trage de braț pe trecerea de pietoni, care m-a văzut în cele mai proaste stări ale mele, care s-a chinuit să mă înțeleagă cu o răbdare cosmică, tocmai pentru că suntem într-atât de multe feluri diferite. Ne-am înnebunit una pe alta și am înnebunit una cu alta, căci nimic bun nu poate ieși din două explozii umane. La sfârșitul zilei, știu că ea în stare să lupte cu toți demonii mei, să-i pună la pământ, așa, foarte haiducesc, și să le zâmbească dezarmant. Am învățat că suntem prea mici să vorbim despre eternități, dar asta nu face mai puțin real faptul că, dacă lumea s-ar sfârși vreodată, aș vrea ca ea să mă țină de mână în mijlocul apocalipsei.

Cu toată dragostea mea încă vie pentru ce-a fost liceul, am simțit că aparțin facultății ăsteia mai mult. Probabil datorită unor altfel de prietenii, adunate în jurul acelorași interese, al unor examene grele, al celor mai mișto cursuri și al celor mai plictisitoare. Dar și datorită faptului că în ăștia trei ani universul meu exterior a căpătat un nou sens, și e greu de crezut că un absolvent de istorie nu va merge prin viață văzând lumea și locurile prin prisma a ce-a fost,  făcând glume sau simțind lucruri pe care doar el le va înțelege.

În Facultatea de Istorie nu m-am simțit singură la început, așa cum mi s-a întâmplat în liceu. Am fost ajutată să deschid ușa grea a facultății, la fel cum am fost ajutată să fac ordine în haos, măcar pentru un timp. Sunt îngrozitoare la a fi parte dintr-o echipă. În mod paradoxal, dacă de una singură sunt absolut leneșă, într-o echipă mă simt cel mai bine muncind pe rupte. Nu sunt chiar cea mai extrovertită persoană, nu îmi plac petrecerile, nu râd la bancuri și nu trăiesc trăind clipa, pentru că sunt prinsă între toate clipele. Dar, cumva, am primit un vot de încredere, sau chiar mai multe, de la această echipă, căreia îi voi fi mereu recunoscătoare în primul rând pentru fiecare om al său în parte, apoi pentru povești și pentru șansa de a trăi prin scris. În mod cert, creditul pentru viitoarea mea alegere academică îi revine și acestui proiect, care m-a învățat să mă reinventez.

Am iubit facultatea asta așa cum am făcut cu fiecare loc în care am trăit intens. Am iubit în facultatea asta ─  mult, diferit, dureros. Puțini mi-au înțeles de-a lungul timpului oroarea mea pentru sfârșituri. Nu sfârșitul în sine e îngrozitor, ci ce urmează după, trecutul mai departe, sau, pentru mine, acceptarea schimbării și învățarea ei, teama constantă de a pierde oameni pe drum. Toate astea mă fac extrem de vulnerabilă, dar nu mă pot plânge. Așa sunt construită, dar am și ales o viață în care emoțiile mele să mă conducă și nu invers. Iar când se întâmplă zilnic cutremure în tine și înveți să trăiești cu asta, atunci poți să înveți să trăiești cu orice.

 

Mama și politica externă

M-a sunat mama de două ori într-un interval de jumătate de oră, deși știa că am cursuri până la opt. Iar azi mi-a zis să iau ratb-ul până acasă, deși știe că merg cu ratb-ul extrem de rar, la nevoie. Se panichează în general, când nu dă de mine sau de soră-mea. Iar atunci când explodează oamenii în stațiile de metrou și în aeroporturile capitalelor europene e și mai panicată. Și nu aș putea să o mint – și eu sunt.

Mi-e frică de țara și de lumea în care am ajuns nu să trăiesc, ci să supraviețuiesc. Mi-e groază că trebuie să merg prin viață în funcție de cum îmi e norocul. Mi se pare tragicomic faptul că studiez relații internaționale și politică externă, teorii și concepte, metode de reglementare a conflictelor și de menținere a păcii într-o perioadă în care nimeni nu pare că e în stare să pună în practică toată nenorocita de teorie. Îmi place Obama și-mi place, în limita bunului simț, și UE. Dar m-am săturat de discursuri cu împreună, de apelul la umanitate, la solidaritate, de rugăciuni și rugăminți și de să dăm mână cu mână pe acordurile simfoniei a 9-a a lui Beethoven. Mi se pare penibil să-l aud pe premierul Belgiei spunând că de ce i-a fost frică n-a scăpat. (?!) Mi se pare irelevant să-l aud pe Hollande spunând că țările trebuie să acționeze împotriva terorismului. Și SUA sunt solidare cu Belgia. Și e cu pedepse, peste tot. Și cu măriri de bugete pentru securitatea națională, din 2001 încoace. Iar dacă am reușit să învăț ceva din ăștia trei ani de facultate, e că libertatea și democrația nu sunt despre frică. Nu sunt nici despre bla-bla-uri patetice aruncate în momentele de răscruce ale civilizației, bla-bla-uri pe care, de altfel, se cațără caricaturi extremiste și xenofobe ce se pretind a fi salvatori ai țării, ai națiunii, ai planetei.

Libertatea și democrația sunt despre a te simți bine în țara ta și în lumea ta, fără ca niciuna dintre ele să fie perfecte. Sunt despre încrederea pe care i-o pui în brațe celui care te reprezintă la nivel național și internațional. Sunt despre deciziile pe care el le ia pentru că tu l-ai ales, dar, până la urmă, pentru că îl și plătești. Eu, tu, avem voie să fim și triști, și revoltați, și șocați. Ei nu. Nu vreau să se roage politicienii pentru mine, pentru prietenii care-mi sunt plecați prin lumea asta, pentru cei care vor pleca, nu vreau să mă iubească nici pe mine și nici pe ei. Vreau doar să nu mai facă din acest război un joc de fotbal în spatele școlii. Dacă se poate, desigur.

Goodbye, 2015

Am pus cadourile sub brad aseară, la 00.30. Am adormit apoi la 03.00. I-am zis lu’ sormea că e de la adrenalină. Ieșisem și intrasem în cameră cu o așa mare viteză încât jumătatea de oră pe care o dormisem înainte pe laptopul deschis părea tare departe. Am fugit să nu cumva să-i trezesc pe ai mei și mă vadă cum mă joc de-a Moș Crăciunul. Am crescut și s-a întors lumea pe dos. S-a șters zâmbetul fals al păpușilor Barbie, s-a închis culegerea aia de matematică, cel mai urât cadou găsit sub brad, s-au metamorfozat insomniile și uite, și ninsorile s-au oprit. Iar combinația asta de nostalgie amară și de bucurie numai Crăciunul ți-o poate da.

Proful meu de română zicea că atunci când încetezi să crezi în Moș Crăciun e momentul în care ți se termină copilăria. Cumva, așa e. E nasol că simt trecutul atât de puternic la 21 de ani, că 2015 a fost un an oribil și că viața e nedreaptă cu oameni care mor prea tineri, fix în Ajun, pe drumul spre acasă. Aș da multe pe fericirea inocentă a ignoranței de la 10 ani, când între mine și visurile mari stăteau bulgări de zăpadă și-atât. Fără frici prea grele, fără întrebări retorice, izolată între patru pereți și-o grădină, aveam inima întreagă și nerăbdare, din plin.

Pe de altă parte însă, azi, vineri 25, văd Crăciunul nici mai mult, nici mai puțin decât ca pe o mulțumire a faptului că trăiesc. Că iubesc cât pentru o țară-ntreagă și că asta, mai mult decât orice, mă ține vie. Că pot să-l contrazic pe House când zice că darurile sunt doar un prilej de a arăta oamenilor cât de puțin știm despre ei, pentru că o am pe M., care e zâna mea cea bună pentru eternitate, pentru că D. a fost cel mai intuitiv secret santa din toată viața mea de până acum, pentru că I. mi-a zis aseară: Tu mi-ai spus că o să ningă, iar mie mi-a fost rușine să dau vina pe meteorologi.

Să aveți un an mai bun, voi, toți cei datorită cărora sunt.

DSCN2633

Cum m-am întâlnit cu profa mea de religie la protestul din Piața Victoriei

Scriam acum trei ani un articol despre cum nu L-am învățat pe Dumnezeu la școală. Eram, culmea, la început de noiembrie și de clasa a XII-a. Privind în urmă, cu autocritica permanentă ce nu îmi permite decât foarte rar să fiu complet mulțumită de mine, regăsesc fraze, în acel articol, pe care le-aș schimba; unele îmi par superficiale, cu unele pur și simplu nu mai sunt de acord. În plus, inevitabil, de-atunci m-am întâlnit cu oameni și cu situații care au influențat într-o oarecare măsură viziunea mea despre religie, despre Dumnezeu și despre instituțiile clericale, o constantă a acestor teme rămânând însă, în ce mă privește, analiza lor ca entități separate, nu laolaltă, ca un dat.

Prima seară de proteste post-Colectiv, pe 3 noiembrie, s-a diferențiat de următoarele prin furia viscerală adunată în oameni în zilele precedente. Marșul tăcerii fusese înlocuit de cel al zgomotului. În seara aia nu râdea nimeni, nu urlau vuvuzele, ci voci, nu apăruseră galeriile, nici pseudoliderii și nici divizarea pe grupuri decizionale. În seara aia nu s-a stat în genunchi, o făcuserăm toți destul până atunci. Nu s-a cântat, nu s-a distrat nimeni; a fost o definiție completă a firescului. România și Europa și-au pus mâinile la gură de mirare, întrecându-se în numărători, dar strada a fost, până la urmă, o pledoarie pentru normalitate.

Cu gândul ăsta ieșeam din mulțime când m-am întâlnit cu profa mea de religie din liceu. Profa de religie. La protestul unde toate criticile de pe Facebook aduse BOR și mai marilor ei s-au materializat în sloganul vrem spitale, nu catedrale. Lăsând la o parte disfuncționalitățile pe care eu una le găsesc în sintagma asta, e clar că în stradă se aflau, printre alții, și aceiași oameni care s-au pronunțat radical în favoarea scoaterii orei de religie din programa școlară. Acum, esențial de spus e că profa mea de religie poartă în privire umanitatea nealterată de anomaliile secolului XXI. E omul ăla bun, candid, curat, al cărui gând sincer și încurajare parcă au ceva mesianic; ți-e imposibil să crezi că nu vei reuși, dacă ea ți-a spus că o vei face. În timpul proceselor legislative, profa mea de religie nu a început să urle, de teama pierderii locului de muncă, iar elevii nu s-au întors împotriva ei. În clasa a XII-a mi-a zis Dianapoți fi bun în mai multe domenii, dar poți fi genial într-unul singur. Se implică anual în partea administrativă a examenului de Bacalaureat, și, dincolo de organizare, de hârtii, de semnături, e tot timpul pe holuri așteptând momentul în care să strângă toate fricile, toate emoțiile negative, toată panica aia perenă. Profa mea de religie e opusul bigotismului, al preceptelor recitate din manuale, al denaturării diferenței dintre bine și rău. Nici nu ar avea cum altfel — e omul care mi-a vorbit despre prietenie, despre faptul că ești cât dăruiești, despre lupta cu suferința, despre iertare, iubire și sacrificiu; în fond, despre acest noiembrie.

Nu știu de ce a ieșit în Piață, în seara aia. Am întrebat-o dacă e în trecere sau la protest și mi-a zis că la protest. Nu știu pentru ce sau împotriva cui a strigat, dacă a strigat, dacă a ieșit din curiozitate, din empatie sau din înverșunare. Relevant mi se pare că, în momentul în care o persoană m-a asigurat că oamenii religiei nu se duc acolo, am fost mândră să o contrazic. Ce înseamnă, până la urmă, oamenii religiei? La capătul zilei suntem goi, dezbrăcați de statutul nostru social, de uniformele de serviciu, de calificarea în câmpul muncii. Nimic nu poate fi mai edificator în confuzia generalizărilor pe care, de altfel, am ajuns să le disprețuiesc, decât exemplul ăsta, al omului religiei, care, deși conștientizează o reacție adversă majoră, e pregătit să o înfrunte, pentru că, în sine, motivația lui interioară e mai puternică decât eventualele injurii sau scandări, care, într-o măsură, îl vizează și pe el.

Faptul că am găsit-o tocmai pe ea acolo îmi dă senzația că, împotriva nedreptăților lumii, credința nu ține cont de regulile scrise sau nescrise. Unii ar blama-o. Capetele cele mai luminate dintre noi ar pune-o alături de gloată. Mulți ar huli-o la grămadă cu toți profesorii de religie care au făcut din meseria lor îndoctrinare. Toți aceștia nu găsesc timpul și nici forța sau răbdarea să respire un pic și să-și dea seama că viața nu e scrisă doar în alb și în negru. Undeva în haosul ăsta, în tumultul ultimelor săptămâni, știu că pacea din sufletul profei mele de religie, o pace cum puținora le e dat să cunoască, s-a zdruncinat. Știu că în seara aia inima ei a bătut odată cu Piața. Iar lucrul ăsta e mai presus de orice lozincă.

Toamna vrajbei noastre

N-am mai scris de mult aici și, cu puține excepții, cam pe nicăieri. Sfârșitul lui septembrie m-a găsit într-o neliniște continuă, combinată cu momente de indecizie, disperare, regret, cauzate de perspectiva unui viitor incert și de timpul pierdut aiurea cu lucruri și, mai ales, cu oameni. Octombrie mi-a ieșit în față cu noi provocări, cu o temă de licență total diferită de cea pe care mi-o alesesem inițial, în aprilie, și cu ditamai lista bibliografică de care, bineînțeles, nu m-am atins încă.

A fost un octombrie lung. Noiembrie a început arzând. E o toamnă care nu se mai termină. Seamănă cu toamna trecută măcar prin faptul că a scos tot ce e mai urât în noi. Mi-am dorit ca ăsta să fie cel mai oribil coșmar al meu. Însă tragedia se joacă încă, și are peste 40 de acte. Iar fiecare zi poartă în minute chinul unui alt breaking news ce anunță moartea. Nu mi-am putut scrie amărăciunea. Toate cuvintele din lume îmi par lipsite de sens în fața unei astfel de dureri. Și pentru că nu aș fi putut trăi cu mine având senzația inutilității, am coborât în stradă de unde profetic am prezis că strigătul ei e singurul care poate schimba ceva într-o țară în care ne-am obișnuit ca lucrurile să fie mereu la fel.

Sigur că m-a enervat la culme faptul că moartea a fost catalizator, că ea s-a impus ca motiv de revoltă, pe fondul unor frustrări mai vechi, a unui puternic crez despre o țară în definitiv nasoală, dar asupra căruia domnea, poate mai intens, blazarea. M-a surprins, dincolo de asta, sentimentul de empatie generală, sentiment pe care-l credeam pierdut, mai ales printre români, și datorită căruia m-am simțit pentru prima oară după ceva timp mulțumită că fac parte din specia umană. Mă aștept în orice clipă să ne prăbușim în uitare la fel de rapid cum ne-am ridicat, mă aștept să redevenim personalități individualiste, neatente, permanent pe fugă, prea grăbite ca să ne uităm puțin în urma noastră, lângă noi. Îmi doresc din toată inima să mă înșel. Nu pot cădea pradă unor iluzii ce mă hrăneau în liceu, generalizărilor și absolutismelor, nu cred nici că tinerii, în bloc, sunt mai buni ca generațiile anterioare, nici că generațiile anterioare, în bloc, ne-au adus aici. Suntem cu toții măcinați de greșeli și putem începe prin a ni le asuma.

Pe listele cu revendicări care au tot circulat în spațiul public, n-am văzut deloc introducerea unor ore/cursuri de educație politică. Traseismul politic, reglementarea numărului de parlamentari, alegerile anticipate, toate astea au un sens pentru cei care le cer și pentru acea parte din populație care știe care e treaba cu ele. Restul sunt ăia pe care îi înjurăm că aleg prost, cărora le-am anula dreptul de vot, cei care primesc pomeni electorale sau nenea ăla de lângă mine care striga jos ponta, la o zi după demisia lui. Ei nu sunt de pe altă planetă, nu au altă naționalitate, nu au creierul mai mic decât al nostru și tocmai de-asta e responsabilitatea noastră să-i educăm astfel încât să îi integrăm printre noi, să știe cum să voteze și de ce să voteze, iar apoi să le lăsăm dreptul să voteze pe cine vor, în cunoștință de cauză.

Altfel, vive la révolution. (una morală și instituțională, nu cum o tot țineau niște băeți cu încă o revoluție, scăpându-le probabil din vedere gloanțele și sângele de la prima)

La vita è bella doar când soarele bate în colțul tău de fereastră

Iau o notă care nu îmi convine, știu că meritam mai mult, mă frustrează până la lacrimi să-mi văd o șansă spulberată într-o secundă în care nu am râs la o glumă, nu m-am prins la o întrebare-capcană, nu am avut timp deloc– să fiu spontană, creativă, să gândesc –, dar am avut din plin ghinion. Ratez un concert pe care îl aștept de ceva timp, m-aș fi putut răni și m-aș fi vindecat în seara asta, aș fi putut muri în filosofia poeziei moderne și m-ar fi trezit îmbrățișarea bețelor de tobe, dar, în schimb, aproape am murit de ciudă. Aș vrea să pun pe hârtie tot ce simt și simt mult, dar stiloul cade greu și sfâșie foaia cu nimicuri, iar eu nu pot face față tragediei unei iubiri neîmpărtășite, n-am putut niciodată, și sunt traumatizată că iar e vina mea și unde-mi sunt cuvintele și de ce-mi stă mintea pe loc. Și port pe umeri toate micile nedreptăți care fac viața să fie mai puțin en rose decât pare într-o dimineață cu urme de nisip pe glezne.

Mă lovesc de amărăciunea altora și mă simt la fel de inutilă în fața dramelor lor. Aș vrea ca ea să se bucure de noile începuturi. Aș vrea ca ei să reușească să-l aducă înapoi. Aș vrea să bată vântul din dreapta dacă asta i-ar face părul să stea potolit. Aș vrea ca el să nu o facă niciodată să plângă. Aș vrea ca ea să aibă răbdare în fața agitației lor. Aș vrea ca ea să nu se rătăcească printre atâția străini. Aș vrea ca el să aibă timp pentru toate.

E vacanță și nu știu ce m-a apucat să mă uit la Observator. Bifasem multe pe lista lungă, dar nu plânsesem încă în timp ce mă uitam la știri. Până am văzut povestea cu pompierul erou și bang.  Apoi, în cascadă – mamă cu leucemie, copil orfan, accident cumplit, adult reînvățând să meargă și să vorbească. Și, de ceva săptămâni, mii de oameni bătând la porțile unei Europe contradictorii în declarații, în explicații, în structură, un tablou al umanității la răscruce de directive și rezoluții.

Și-n timp ce micile nedreptăți sunt înghițite de marile nedreptăți, mi se face o frică teribilă, de-mi vine să-mi iau cartea preferată și să mă întind în patul meu de-acasă și să stau acolo până când lumea va fi bună.